Le temps passe vite, cum spun francezii si asa te trezesti intr-o zi ca ai 20 si ceva de ani si nu stii ce e cu tine pe aici.

Ce poti face? Pai, as minti daca as spune ca stiu. Te scarpini in crestet, faci mutra de surprins si astepti sa vezi ce iti rezerva astrele. Asta fac eu momentan, in mare parte pentru ca sunt foarte comoda, dar si pentru ca am niste fluturasi in stomac (si nu de indragosteala) cand ma gandesc ca, pe masura ce trec anii, se ingroasa gluma.

Se apropie vremea cand nu o sa mai existe 3 vacante pe an, ci doar o tentativa lamentabila de vacanta, numita concediu sau cand trebuie sa te  trezesti dimineata si sa casti tot drumul pana la serviciu, de acolo o sa te intorci epuizat si fara chef de altceva. Munciti, munciti, munciti, ca de invatat ati invatat destul. Atatia ani pentru ce? Apartamentul in care locuiesti cu parintii tot  nu s-a trasformat in vila cu piscina si nici taxi-ul in limuzina personala. Nu ai nici yacht, nici avion privat, iar in vacante mergi tot la tara.

Adrenalina pura. Si-atunci, unde e viata spectaculoasa pe care ti-o doreai? Nu, nu-i in servieta cu care te “accesorizezi” in fiecare zi, nici in ziarul pe care il rasfoiesti dimineata in timp ce astepti autobuzul, nici printre teancurile de hartii de pe biroul de la etajul 10, din cladirea din sticla a nu stiu cui firme. N-ai decat  sa  te adancesti in munca, doar, doar vei uita ca esti una dintre milioanele de victime ale unei soarte nefaste. Toti sfarsim asa … mai devreme sau mai tarziu. Ia zi, acum mai vrei sa cresti?
Din nefericire,  generatia “tanara” (nu ca eu m-as considera batrana, dar ma refer acum la tancii pe care ii stiam de cand erau ei la gradinita si eu la scoala) abunda de specimene care nici nu au scapat bine de cosurile pubertatii, dar  se grabesc  sa creasca. Cum sa poti sa-ti doresti asa ceva? Daca ar stii ca nu e nimic bun de partea cealalta si ca odata inlaturat valul asta de visare, de aspiratii, de trai lipsit de griji esti pe drum cu sens unic. Odata ce ai deschis ochii si te-ai trezit, nici cel mai al naibii sedativ nu te mai adoarme.

Saracii naivi! Daca ar stii ei,daca am fi stiut si noi…

M-am trezit si in dimineata asta.  E toamna afara si ultimele raze isi croiesc drum prin  perdea ca sa-mi mangaie somnul.  Dupa  incercari zadarnice de a adormi la loc,  imi fac in cele din urma curaj si ma dau jos  din pat,  lenesa si adormita.  Asta e inceputul banal al unei zile din viata mea.

BANAL?!  Chiar atat de  nerecunoscatoare pot fi! Cum sa fie banal cand pot vedea frunzele cazand afara (chiar daca nu ma dau in vant dupa peisajul asta), cand ma stramb pentru ca imi intra soarele in ochi, cand frigul imi face pielea de gaina, cand ascult fosnetul frunzelor sau radioul preferat in fiecare dimineata, cand  urc si cobor  aceleasi scari, plictisita , dar totusi merg pe picioarele mele, cand am o familie care indiferent de situatie si indiferent de ce tampenii  fac ma sprijina si incearca sa ma inteleaga sau cand am un loc pe lumea asta unde pot veni cand lumea imi intoarce spatele? Cum sa fie asta banal? Am eu  dreptul sa spun ca e banal?

De cand ma stiu nu m-am gandit niciodata serios la asta.  Mi se pare firesca  stabilitatea asta cu tenta de aura care ma invaluie;  mi se pare ca mi se cuvin toate rasfaturile pe care mi le permit din cand in cand. Mi se pare normal ca oamenii la care tin sunt mereu langa mine, sau cand cea mai grea incercare prin care am trecut pana acum in viata a fost o  criza de rinichi. Mi se pare normal ca viata mi-a oferit si imi ofera atatea. Dar eu ii ofer ei ceva? Eu ce am dat la schimb, in afara de nemultumire si de revolta?

Inca  nu am invatat sa apreciez ceea ce am si ma tem sa nu se intample prea tarziu lucrul asta.  Sa nu imi dea Dumnezeu vreo palma pe care sa n-o pot duce, care sa ma izbeasca de pamant atat de tare incat sa raman toata viata acolo. O sa mai spun atunci ca e banal? O sa ma mai plang ca sunt plictisita? De-abia atunci voi fi  indreptatita sa spun ca sunt nefericita, dar totusi nu o voi  face, pentru ca atunci voi sti sa apreciez lucrurile  “marunte”  pe care le am si pe care inainte, din egoism sau din nepasare le treceam cu vederea.

N-ar fi oare mai bine sa fac asta inainte sa se intample ceva? Cat inca  pot fi copilul parintilor mei, nepoata bunicilor mei,  prietena prietenilor mei, cat mai sunt inca aici?

M-am saturat sa ma cred nefericita si sa dau vina pe altii. E vina mea ca nu deschid larg ochii si ca nu incerc sa imbratisez lumea asta, fie ea si  afurisita si  egoista  de multe ori. E totusi atat de multa frumusete de care ochii mei miopi  se pot bucura…. atata frumusete si atat de putin timp…

Pentru cei care se bucura de viata sau care inca mai invata cum sa se bucure…

……………..Am pierdut sirul datilor in care “mi-am bagat picioarele” (stiu ca suna un pic-de fapt un pic mai mult-  grosolan de la o fata) in marea iluzie pe care noi, bipedele inzestrate cu rationament , o numim,  cu atata nostalgie  si aspiratie, DRAGOSTE…   Da’ de unde? Mai zicea cineva ca dragostea adevarata dureaza 3 ani. Poi cateodata nu dureaza nici atata…  Bine inteles,  cand zic dragoste nu ma refer la copilasii de 14-16 ani care isi plang cu sughituri iubirile imposibile si dramele datorate faptului ca iubita/iubitul nu le intelege zbuciumul sufletesc. Am mai mari pretentii de la dragoste, cel putin vreau sa fie mai mult de atat si sper ca este. Desi, marturisesc , mi-e putin teama sa nu fie de vina doar poeziile cu iubiri ideale pe care le-am citit cu atata traire sau filmele de dragoste la care stateam cu nasul in batista (e putin exagerata sintagma,dar au curs cateva lacrimi).

……………..Poate din cauza lor am urcat dragostea pe un piedestal sus de tot,incat nici eu nu mai ajung la ea. Iubire, bibelou de portelan, s-a asternut praful peste tine si nici sa-l sterg nu  ajung… Poate trebuia sa te pun pe un raft mai jos, mai la indemana. Cine stie? De fapt cred ca de asta e mai greu la unii.Nu trebuie sa stii tot timpul,trebuie sa mai si simti. De multe ori abuzam de gandire(aici subsemnata se regaseste din plin), cand de fapt totul ar fi mult prea simplu. Dar sa simti nu te invata in scoli (din nefericire), ca ,daca s-ar fi invatat , sigur luam cel putin o mentiune. Dragostea e chestie de cercetare la unii(adica o descoperi tu singur) si de noroc chior la altii. Ar fi de preferat sa faci parte din categoria cu norocul, desi asta merge de obicei numai in filme.Si dupa cateva cautari esuate e mai usor sa te opresti si sa iti spui ca nu exista si ca Eminescu era nebun  ori tampit cand a scris minunile alea(o fi fost nebun,dar nu cand scria despre asta).

………………Si , in momentele astea de deznadejde, crash,boom,bang!!! Apare din senin ceva si iar incepi sa visezi.

Stateam acum cateva zile cu sora-mea pe o banca in Herastrau si ne uitam uimite si induioasate la cuplurile de batranei care, tinandu-se de mana,  se perindau prin fata noastra. Cum oare oamenii astia ridati si incaruntiti nu au uitat  sa iubeasca? Cum  au reusit sa se suporte atatia ani, ba chiar mai mult au puterea sa  se mai tina si de mana?

………………Deci se poate, dom’le , se poate… Ar trebui sa ii spuna cineva si aluia care a decretat ca nu dureaza decat 3 ani…

………………Asa ca rabdare si tutun(preferabil fara tutun)  pentru ca jumatatea voastra e undeva acolo si intr-o zi ,cand va asteptati cel mai putin, destinul va va face sa va ciocniti;) si peste 50 de ani o sa treceti amandoi,de mana , prin fata altor copii care viseaza sa-si gaseasca iubirea la fel cum faceati si voi cand erati de varsta lor…

Cuprinde-ma in brate si uita-ma acolo,

Cand vise ne-mplinite se randuie sub pleoape,

Cand nu mai sunt cuvinte si nu mai cad nici lacrimi,

Ramai te rog o clipa de inima-mi aproape.

Si-apoi mai stai o clipa si poate inca una.

Oricum e frig afara si haina groasa n-ai.

Stii,ma gandeam mai bine,pan’ vine primavara

Sau macar toata viata alaturi sa imi stai.

Cu brate ferecata,ca intr-o inchisoare

Doar ca esti tu acolo si nu peretii tristi

Mi-as ispasi sentita si dincolo de viata,

Pan’ la sfarsitul vremii.Pacat ca nu existi…

………………..Nicicand nu e momentul NEpotrivit ca sa iei un sut in fund(sut figurat, desi niste vanatai ar fi de preferat cateodata). In fiecare zi viata te pandeste pe la colturi si intr-un moment de neatentie iti proiecteaza cu patima un membru inferior in planul fundului, incat nici geometria lui Euclid nu te mai scoate la liman.Sunt convinsa ca nu sunt singura care primeste astfel de “mustrari” si mai stiu ca din cauza asta reusesc sa trec mai usor peste(nu injurati ca la fel faceti si voi).Dar cum si vanataile trec (prin mai multe faze,dar pana la urma tot trec) ,asa e si cu momentele astea de DEADLOCK (ca nu termin informatica degeaba. As avea un epitet mai bun,dar ma “aptin”-cine stie cunoaste). Si dupa ce faci pe masochistul o perioada , intr-un final iti amintesti ca exista si ALGORITMUL STRUTULUI si te miri de ce nu l-ai aplicat in prima instanta.Si daca iti merg bine sinapsele, din fiecare sut in fund inveti cate ceva si poti invata pe viitor sa faci slalom printre crize (de orice natura) si printre cretini:))(desi aici interactiunile sunt iminente si numeroase) .

…………………Important e sa nu fii capsoman si sa te gandesti ca “peste ani vei rade de ceea ce ti se intampla azi”(cineva destept spunea asta si nu sunt eu:)) ) pentru ca si sufletul are anticorpii lui care functioneaza ca un antibiotic(sa speram ca nu se lasa cu alergii) iar luminita de la capatul tunelului sta tot acolo ,la locul ei,cuminte si rabdatoare.Oricum viata asta e prea frumoasa ca sa nu iti incarci HARD-ul cu amintiri frumoase si cu oameni faini(care in sistemul nostru de operare se numesc prieteni).Asa ca grabeste-te sa eliberezi procesorul de procesele inutile si invata sa gusti din fructele vietii(ca sa traiesti bine-fara aluzie electorala). Invata-te sa fii fericit pt ca cheia e la tine!

Pt RESTART apasa aici

….e important sa lasi anumite lucruri sa treaca. Sa le dai drumul. Sa te desprinzi de ele. Oamenii trebuie sa inteleaga ca nimeni nu triseaza, uneori castigam, alteori pierdem. Nu astepta sa ti se dea ceva inapoi, nu astepta sa ti se recunoasca efortul, sa ti se descopere geniul, sa ti se inteleaga iubirea. Incheie niste etape. Nu din orgoliu, din neputinta sau mandrie, ci pur si simplu pentru ca acest lucru nu se mai potriveste cu viata ta. Inchide usa, schimba discul, sterge praful, fa curat in casa. Inceteaza sa mai fii cine erai si transforma-te in cine esti.. (Coelho)

       Scotocind prin nisipul din clepsidra,am dat de copilarie.Mergeam imbufnata la gradinita,trasa zdravan de manuta de bunica-mea care,cu inima sfasiata, in ciuda implorarilor mele insotite de plans,de strambaturi si de sughituri,ma ducea sa ma cultive.Cel putin asta credea ea.<<Toti copii care merg la gradinita cresc mari,asa ca tati si ca mami.>>, un argument infailibil pentru mine caci pe vremea aia eram serios preocupata de problema  cresterii.Si-avea dreptate bunica,gradinita te facea mai mare , lucru demonstrat si de masuratorile de pe usa care urcasera considerabil.Asa ca revoltele mele matinale au incetat.Devenisem avida de inaltime,vroiam sa cresc maaaaare de tot, cat usa, pana la bec de inalta.

       Asa ca ,printre preocuparile mele de zi cu zi din vremea aceea(paradele de moda in pantofii supradimensionali ai mamei, cantatul la spray,specialitatile culinare din nisip,joaca de-a magazinul, desenele animate, ingerarea de zahar ,pitulusul si somnul ratat de la pranz,cand ma furisam afara ca sa merg la joaca) ,s-a strecurat ,parca pe nesimtite,dorinta de a deveni om mare,de a merge la serviciu si de a nu mai fi obligat sa dormi la pranz sau torturat de doctorita care vine in vizita la domiciliu ca sa-ti verifice amigdalele(cu lingurita).Si timpul s-a grabit sa ma ajute, azvarlindu-ma pe bancile murdare de pasta ale scolii,cu un ghiozdan in spate care era mai mare ca mine,plin de foi albe pe care trebuia sa le scriu eu,cu teme pentru acasa si  cu mai putin timp pentru joaca.

       Odata cu literele, numerele si tabla inmultirii a inceput sa imi dispara entuziasmul. Priveam melancolica printre gardul scolii la gradinita din apropiere ,regasindu-ma in zecile de pici care se lasau dusi de nas de familie,tot la fel cum se intamplase si cu mine.

       Si-asa rata care sedea cuminte pe butoi la gradinita s-a transformat in ditamai gasca, dintii mei de fier au fost inlocuiti cu altii de otel,Mos Craciun s-a dovedit a fi o inventie , Mos Ene nu a mai venit pe la gene la orele pranzului iar povestea de seara s-a transformat in <<Jurnalul orei 20>> .Mi-am imbogatit vocabularul cu cuvinte si sintagme noi ,cum ar fi  ”facultate”,”riduri”,”responsabilitate”,”silueta”, “celulita”,”dezamagire”,”prieteni pierduti” samd.

      Si-acum degeaba astept sa ma ia bunica de mana si sa ma duca la gradinita,degeaba astept pauza mare sau sa sune clopotelul, degeaba imi fac parul 2 codite, degeaba mananc acadele,degeaba ma uit la Tom si Jerry,degeaba ma ingramadesc in leaganul din parc, degeaba dorm cu cartea de povesti pe noptiera….Degeaba incerc sa intorc clepsidra asta nenorocita….

 

Chiar azi vom pun capăt la jocul de-a iubirea.

Urmeaza alt capitol,de parcă nu ai știi…

Rămânem cu povestea ce-am scris-o împreună,

Dar uită-te-n oglindă….nu mai suntem copii.

 

 

Ni-s fețele brăzdate de timpul ce se scurse…

Aruncă-abecedarul,n-ai voie să-l oprești.

Te-am îndrumat destul și cred că vine vremea

Să scoți o nouă carte și singur s-o citești.

 

 

Să nu judeci coperta când îți alegi lectura,

Nu te holba la poze,nu ești la grădiniță

Și ține te rog minte că-n cartea vieții mele

Ești premiantul clasei și ai și coroniță.

Iubim cu un creier de copil...

Am ajuns deja la pagina 21 din cartea “Viata”(carte de colorat).Cantaresc in maini partea rasfoita(cred ca am trecut de sfertul cartii,sper sa ma insel), tanjind melancolica la ilustratele de pe primele 20 de pagini.Momentan nici macar o linie(cred ca dupa 20 de ani de experienta,imi aleg eu ce sa desenez);doar o pagina imaculata care arde de nerabdare sa-mi fie tablou:)).

Am un an sa mazgalesc pe pagina asta si idei cat sa fac o enciclopedie de ilustrate.Sper sa nu mi se termine acuarelele.

Anul asta mi-am propus sa nu folosesc gri sau negru .Pentru ca sunt in trend culorile vesele trebuie sa ma adaptez la tendinte.Asa ca paleta cromatica va cuprinde multe nuante de roz si toate culorile curcubeului(in varianta fosforescenta;)) ).Un soare mare in centru(cat sa ajunga pentru 365 de zile),floricele pe margini,un zambet la coltul gurii,2 stele in ochi, speranta in suflet.Si ca totul sa fie complet voi presara peste tot tabloul incapatanarea unui pici de gradinita.

Ce capodopera o sa iasa!Naiva si impresionanta(nu impresionista:P). Revin cu recenzia picturii pe parcurs.Pana atunci ,sa am spor la pictat;))

P.S.:Nu sufar de nebunie,doar ma bucur de ea in fiecare moment.(cum ar trebui sa faca toata lumea)

Ma bantuie si-acum faramele din noi

Desi idila noastra era la mine-n minte,

Ramase o iubire nespusa in cuvinte

Si-o inima-aruncata in cosul de gunoi.

Intr-un sertar din suflet te-am asezat atenta,

De-as fi avut o cheie sa pot sa te incui

Stiam cu siguranta ca acolo ramai .

Azi doar se-asterne praful ,in armonie lenta.

Aveam atatea vise si tu erai in toate,

Te veneram umila si imi parea firesc.

De-as fi avut curajul sa-ti spun cat te iubesc

Am fi fost iubiti oare si dincolo de moarte?

Si-acum te-astept devreme sa bem cafeaua-n doi,

Sa-mi povestesti de viata,sa radem cu nesat,

Apoi sa imi ghicesti despre iubiri in zat

Si poate vezi acolo ceva si despre noi…