Rate this:

M-am trezit si in dimineata asta.  E toamna afara si ultimele raze isi croiesc drum prin  perdea ca sa-mi mangaie somnul.  Dupa  incercari zadarnice de a adormi la loc,  imi fac in cele din urma curaj si ma dau jos  din pat,  lenesa si adormita.  Asta e inceputul banal al unei zile din viata mea.

BANAL?!  Chiar atat de  nerecunoscatoare pot fi! Cum sa fie banal cand pot vedea frunzele cazand afara (chiar daca nu ma dau in vant dupa peisajul asta), cand ma stramb pentru ca imi intra soarele in ochi, cand frigul imi face pielea de gaina, cand ascult fosnetul frunzelor sau radioul preferat in fiecare dimineata, cand  urc si cobor  aceleasi scari, plictisita , dar totusi merg pe picioarele mele, cand am o familie care indiferent de situatie si indiferent de ce tampenii  fac ma sprijina si incearca sa ma inteleaga sau cand am un loc pe lumea asta unde pot veni cand lumea imi intoarce spatele? Cum sa fie asta banal? Am eu  dreptul sa spun ca e banal?

De cand ma stiu nu m-am gandit niciodata serios la asta.  Mi se pare firesca  stabilitatea asta cu tenta de aura care ma invaluie;  mi se pare ca mi se cuvin toate rasfaturile pe care mi le permit din cand in cand. Mi se pare normal ca oamenii la care tin sunt mereu langa mine, sau cand cea mai grea incercare prin care am trecut pana acum in viata a fost o  criza de rinichi. Mi se pare normal ca viata mi-a oferit si imi ofera atatea. Dar eu ii ofer ei ceva? Eu ce am dat la schimb, in afara de nemultumire si de revolta?

Inca  nu am invatat sa apreciez ceea ce am si ma tem sa nu se intample prea tarziu lucrul asta.  Sa nu imi dea Dumnezeu vreo palma pe care sa n-o pot duce, care sa ma izbeasca de pamant atat de tare incat sa raman toata viata acolo. O sa mai spun atunci ca e banal? O sa ma mai plang ca sunt plictisita? De-abia atunci voi fi  indreptatita sa spun ca sunt nefericita, dar totusi nu o voi  face, pentru ca atunci voi sti sa apreciez lucrurile  “marunte”  pe care le am si pe care inainte, din egoism sau din nepasare le treceam cu vederea.

N-ar fi oare mai bine sa fac asta inainte sa se intample ceva? Cat inca  pot fi copilul parintilor mei, nepoata bunicilor mei,  prietena prietenilor mei, cat mai sunt inca aici?

M-am saturat sa ma cred nefericita si sa dau vina pe altii. E vina mea ca nu deschid larg ochii si ca nu incerc sa imbratisez lumea asta, fie ea si  afurisita si  egoista  de multe ori. E totusi atat de multa frumusete de care ochii mei miopi  se pot bucura…. atata frumusete si atat de putin timp…

Pentru cei care se bucura de viata sau care inca mai invata cum sa se bucure…